Luleaua Turcului e o plantă decorativă superbă ce împodobește garduri scorojite sau ziduri anoste cu tencuiala căzută, pereți de case, terase.
Am și eu o Lulea.
Superbă, stă ca o umbrelă verde-portocalie pe colțul gardului, ca un far de hotar, ca o pictură plecată de pe acuarelă, ca o explozie de viață și bucurie.
În curtea din față, probabil purtată de vânt, o sămânță de “Luleaua Turcului” a încolțit și a dat fir. Era într-un loc nepotrivit pentru încă o plantă de calibrul ei. Strica aranjamentul scump îngrijit cu migală de mine, menit să acopere suprafața dintre cei doi mesteceni. Am smuls-o. Aranjamentul meu era pe cale de a crește “perfect”, urmând linia trasata de peisagist.
Luleaua Turcului a dat iar fir verde. Am smuls-o iar, supărat că–mi va strica aranjamentul japonez, perfect, ce s-a dezvoltat superb. După un timp, nu foarte lung, Luleaua Turcului a dat iar fir. În ziua aia, am plecat în concediu, așa că n-am mai smuls-o. Când m-am întors, era o tufă mare și verde care-mi acoperea în bună măsură aranjamentul meu îndrăgit și prețios. Am smuls-o iar, de data asta, folosind o săpăligă, pentru a o scoate cu tot cu rădăcină. Satisfăcut de rezultat, am continuat să ud aranjamentul.
A venit iarna. A trecut iarna. A venit primăvara. Admiram aranjamentul meu drag trezit din înghețuri, cum se încadra perfect între cei doi mesteceni. Peste un timp, un firicel verde răsărit timid, parcă ascunzându-se de mine, s-a ivit pe gard. Luleaua Turcului. Iar!!! Dau să mă reped furios spre fir cu dorința disperată de a-l face să dispară pentru totdeauna, când, Țițilica– pisica mea maidaneză adunată de pe străzi din gura câinilor, îngrijită de mine cu iubire absolută- miaună prelung.
Stop cadru. Mieunatul ei m-a luminat. Revelație. Luleaua striga cu disperare că vrea să trăiască și ea. Striga la mine s-o las să crească la mine în curte. Se striga la suprafață, căci pământul cumpărat de mine nu-i al meu doar.
Voia doar să trăiască.
Cine sunt eu, meschin, egoist, ridicol, om, ca să-i iau plantei dreptul la viață?
Există flori mai perfecte decât altele? Mai frumoase decât altele?
Florile se compară între ele? Se întrec în frumusețe și podoabe?
Țițilica mă fixa cu ochii ei cenușiu-verzulii și mieuna prelung. Am luat-o în brațe. Un ghem de blăniță portocalie ascunsă-n torcăciune și gudureală. Atunci, am simțit o iubire imensă pentru tot ce mă înconjoară. Pentru oameni. Pentru toate animalele. Pentru toate plantele. Pentru gândăceii care să târau printre picioarele mele. Pentru păianjenul care mă privea multiplicat din pânza lui. Pentru vânt. Pentru ploaie.
Am hotărât s-o las a trăiască. În curtea mea. Lângă aranjamentul meu perfect, prețios și drag. Am început s-o ud. Am îngrijit-o. Am admirat-o. Am învățat de la ea. Mult. Acum o iubesc la fel de mult ca pe aranjamentul meu care n-ar fi “așa de perfect” fară Luleaua Turcului.

Am înțeles că nu Luleaua Turcului era un lucru nedorit, imperfect, nelalocul lui, greșit, ratat, urât, ciudat sau de neînțeles.
Eu eram așa.
Toate astea erau în mine și se manifestau judecând și acționând violent. Oare am pierdut orice urmă de iubire pentru semeni?
Există oameni perfecți?
Există oameni frumoși?
Iubim frumosul, dar nu-l putem înțelege decât privindu-l din umbra noastră. Nu-l putem cuprinde privindu-l printr-o țeavă și nu putem vibra cu el decât în măsura în care frumosul se regăsește în noi.
Putem fi mai mult decât suntem.
Putem iubi mai mult decât iubim sau am fost iubiți.
Putem ajuta, înțelege, dărui.
Dacă fiecare și-ar ajuta vecinul, s-ar rezolva toate problemele omenirii.
E simplu, de aia pare imposibil pentru mințile noastre prinse-n admirația exclusiva pentru “frumos”.
Frumos e tot mărul, nu jumătate doar. Secretul e compasiunea. Pentru semeni, pentru tot și toate. Odată învățată lecția compasiunii, nu trebuie să ne oprim. Odată ajunși în vârful muntelui, trebuie să continuam să urcăm.
Eu am decis. Eu sunt Luleaua Turcului. Prin vorbe. Prin fapte. Prin acțiuni.
Nu mai smulge planta, las-o să crească. E dreptul ei.
Împarte. Stropește. Îngrijește. Poți, omule. TU ești așa.

Psst….Am o “Luleaua Turcului”, vrei s-o stropești?

Rânduri dedicate tuturor copiilor, părinților și specialiștilor Centrului de Zi EduCare București. Un centru specializat în terapii de recuperare, suport și integrare pentru copiii cu autism, Sindromul Down și alte tulburări de dezvoltare și învățare, căruia m-am alăturat și pe care îl susțin.