Am ajuns să fiu o victimă. Iar, printr-un mecanism ciudat de supraviețuire, am ajuns să mă împac cu situația asta pentru că știam scenariul după care se derula de fiecare dată. Vedeam același film cu același sfârșit. Am ajuns să controlez starea de victimă. Era identitatea mea. Eram prizonierul ei. Trăiam o spaimă colosală – nu la gândul unei evadări sau schimbări în bine, ci la gândul că mi-aș fi putut pierde status qvo-ul pe care am reușit să-l pot stapâni! Cum să renunț la ce mă completa, definea? Cine și-ar dori asta? Așadar, mă învârteam în propriul cilindru ca un șoricel cu ochelari. Tot efortul meu nu se concretiza decât în viteza sau durata cu care se învartea cilindrul. Atât. Stăteam pe loc. Sufeream de o implozie a Sinelui.

Citește în continuare articolul pe catchy.ro >>