Inca de la varsta de 4 ani, purtam ochelari de vedere cu lentile “+ 5”. Asa ca, prin clasa a treia, aproape ca nu-mi aminteam de mine ca fiind fara ochelari. Eram totuna cu ochelarii. Faceau parte integranta din structura mea, externa, dar si interna. Ma defineau. Sau asa credeam atunci.

In perioada aceea, eram oarecum timid si nu aveam incredere in mine. Eram convins ca ceilalti se descurcau mai bine decat mine in orice domeniu. Credeam ca eu nu pot fi la fel de bun ca ceilalti….Eram respins si batjocorit. Eram un copil la fel ca ceilalti dar…purtam ochelari. “Ochelaristule”…” Aragaz cu patru ochi”… ”Chiorule”… ”Televizoare la ochi” …”Scafandru la ICAB”… ”Cioburi de sifon”… etc. Purtam stigmatul asta cu mine oriunde ma duceam si erau copii. La bloc, la scoala, in clasa. Eram trist si nu reuseam sa ma impac cu idea ca sunt un NIMENI, NUL, NEANSEMNAT. Aveam atatea de oferit, dar…ochelarii ma faceau diferit…ma alungau de langa ceilalti si ma cufundau tenebros in mine insumi, tot mai adanc. In lumea mea, nu exista DREPTATE, ci doar PUTERE. Asta era LEGEA. Totul era din cauza nenorocitilor de ochelari fara de care nu puteam vedea bine, deci eu eram de vina… Eram stricat. Defect. Dar voiam cu disperare sa supravietuiesc, sa ma integrez. Urlam dupa IDENTITATE si APARTENENTA. Primeam durere, umilire, respingere. Nu de la toti copiii. Doar de la cei care ma bateau. Erau cativa… Asa, pur si simplu. Iar eu, pentru  ca aveam ochelari, trebuia sa ma las batut, doar pentru ca ” asa stau treburile p’aici”. Asociam intr-un mod monstrous durerea cu obiectul. Am ajuns sa fiu o victima. Iar, printr-un mecanism ciudat de supravietuire, am ajuns sa ma impac cu situatia asta pentru ca stiam scenariul dupa care se derula de fiecare data. Vedeam acelasi film cu acelasi sfarsit. Am ajuns sa controlez starea de victima. Era identitatea mea. Eram prizonierul ei. Traiam o spaima colosala – nu la gandul unei evadari sau schimbari in bine, ci la gandul ca mi-as fi putut pierde status qvo-ul pe care am reusit sa-l pot stapani!!! Cum sa renunt la ce ma completa, definea? Cine si-ar dori asta??? Asadar, ma invarteam in propriul cilindru ca un soricel cu ochelari. Tot efortul meu nu se concretiza decat in viteza sau durata cu care se invartea cilindrul. Atat. Stateam pe loc. Sufeream de o implozie a Sinelui.

Intr-o zi, am trecut ca de obicei pe la Teatru sa mai prind din repetii – tata era actor la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamt. Eram trist. A vedea trupa de actori la lucru era pentru mine ceva magic. O actrita s-a asezat langa mine pe banca si m-a intrebat ce mai fac. I –am spus ca am venit sa-l vad pe tata. M-a intrebat de ce eram trist. I-am povestit situatia mea cu ochelarii. A zambit.. M-a intrebat cine mai are ochelari in clasa. I-am zis ca sunt singurul…

–      Cati sunteti in clasa?

–      40, i-am raspuns…

–    Bogdan, dragule…Esti SINGURUL care are ochelari din TOATA clasa! Esti UNIC !    NIMENI nu mai e ca TINE !

Deja ma simteam mai bine in pielea mea. M-am indreptat din spate, am respirat mai profund…chiar am zambit.

–    Si inca ceva…Ce dioptrii ai?

–     Plus 5 am raspuns – plus 5 e o dioptrie mare pentru strabism / hipermetropie.

–   Plus 5??? Extraordinar! Oamenii obisnuiti au plus 2, plus 3…da plus 5 e.. Super ! FOARTE PUTINI OAMENI au plus 5! Bogdan esti un copil foarte special. Unde mai pui ca esti si foarte simpatic si zbantuit!

Acum ma simteam Superman.. ma rog Superkid.. Imi faceam o imagine in minte cu mine care sunt super special si unic.. Ma simteam brusc EXTRAORDINAR.

–    Acum, sa-ti mai spun ceva super tare. Stii ca ai niste ochelari magici? Stii ce treaba magica poti face cu ochelarii TAI? Poti aprinde chestii sau poti sa-ti scrii numele cu litere de foc si fum direct din lumina de la soare!!!

Mi-a aratat cum functioneaza lentila pe o scandura. Focaliza razele soarelui intr-un punct. Iesea fum si lemnul se innegrea. Chiar a iesit si o flacara mica. Woooooooow!

–    Bogdan,  poti sa scrii cu razele de soare doar miscand lentila!!! Soarele e puterea ta, energia ta, tot ce ai tu mai valoros. E resursa ta inepuizabila care te poate  incalzi sau lumina. Dar, daca vei concentra toata puterea asta spre  un singur punct – spre ce vrei sa faci cu adevarat vei deveni invincibil! Vei putea realiza lucruri marete. Lupa reprezinta puterea ta de concentrare. Dirijeaza-ti toata puterea launtrica prin lentila magica ! Crezi ca poti face asta?

N-am mai stat sa-i raspund. Ma simteam extrem de usor. Nu stiu cand m-am  trezit in fata blocului scriind cu lentila diverse cuvinte pe o banca din lemn. Eram total transpus.

Prima lovitura in spate am simtit-o ca pe un tunet indepartat. A doua, ca pe un danganit de clopot. M-am cabrat de durere cand l-am descoperit pe Emil cu o piatra in mana, ranjind sadic si superior.

–    Ce faci aici cu ochelarii? Da-mi-i !

Mi-am pus ochelarii la ochi si mi-am privit in ochi calaul de la scara B. Lucru asta cred ca l-a enervat pentru ca altfel nu-mi pot explica ploaia de lovituri ce s-a abatut asupra mea. Bum.. Bum.. Ma lovea isteric unde nimerea, tinand piatra in pumn. Durerea era in toata fiinta mea. Durerea era una cu mine. Durerea eram EU. Asta era treaba mea doar. Asta puteam controla bine. Eram maestru. Cadeam spre abisul fiintei mele. Priveam catre abis. Abisul privea spre mine. De departe, din alta lume parca, m-am auzit strigat.

–    Bogdaaaaaan!!! Ce faci, baaaaaa???

Era tata, care striga disperat de la balconul etajului doi. Parca voia sa se arunce jos sa ma salveze. Privea disperat, dar neputincios la copilul de patru ani agatat de o pereche de ochelari ingropat sub loviturile frenetice ale lui Emil- vecinul meu de-o varsta cu mine, baiatul taxatoarei.

–   Da, baaaa, si tuuu !!!!! striga tata din toti rarunchii…

“Da, ba, si tu”. Trigger-ul asta a oprit timpul. M-am ridicat brusc si l-am impins pe Emil care surprins a facut cativa pasi inapoi. Am respirat. Totul se misca cu incetinitorul. Filmic. Am respirat aer in piept, apoi maginea s-a accelerat – copacii, tufisurile, iarba, cerul se deformau si se uneau intr-un suvoi aspirat de narile mele. Nici oamenii nu scapau. Se deformau si se imbulzeau spre mine – ca intr-un film cu Chaplin. Absorbeam tot. Viata. Clipa. Imi hraneam fiinta chinuita. Apoi, aidoma lentilei, am concentrat toata energia astfel  acumulata, directionand-o prin ochii mei bolnavi catre Emil. Cred ca a simtit asta pentru ca a ramas nemiscat. L-am lovit, trantit, strans – asa cum se bat niste copii de clasa a III -a. Eram de nestavilit, dar calculat. Evident ca ochelarii mi s-au rupt. Emil a ramas ghemuit, plangand. Am ridicat ochelarii cu bratele rupte. I-am strans in pumn si i-am aruncat  in fata lui.

–   Ia-i! Ii poti avea nu pentru ca vrei tu, ci pentru ca iti permit eu! Gata ! S-a terminat!

Faza cu “permisu’” cred ca am auzit-o in filmele lui Nicolaescu. Asta m-a facut sa rad. Ma renascusem. Sus, tata m-a privit fara sa spuna un cuvant- lucru nefiresc pentru el. A dat noroc cu mine si mi-a dat 100 de lei. Am intrezarit o lacrima-n coltul ochilor. Am zambit si l-am luat de mana.

–   Tata, hai sa cumparam o pereche noua de ochelari. Niste ochelari magici!

Actrita a reincadrat “handicapul” meu, obligandu-ma sa-l vad din alte perspective pline de putere. Asa, am capatat incredere in mine si mi-am reanimat motivatia pierduta. Schimbarea nu a fost despre abilitati, ci despre  motivare. Am luat decizia declansata de trigger-ul: “Da, ba, si tu”, care mi-a modelat, incepand din acea clipa, destinul! Redevenisem o Persoana. Am facut primul pas. Am actionat!

Am priceput ca nu suntem definiti de etichetele puse de catre ceilalti.

Am inteles ca fricile noastre sunt mereu infometate si ca doar noi suntem raspunzatori daca le hranim.

Am inteles ca inchisoarea  cea mai perfida e cea care ne-o construim singuri din esecuri, pierderi, regrete, frici, ura, ezitari, durere, resemnare…

Nu mai eram un pestisor intr-un bol de sticla cufundat in ocean,  traind iluzia spatiului. Am spart bolul si am inceput sa inot liber de prejudecati si spaime. Liber de mine.

P.S.

Am aplicat ce m-a invatat actrita cu colegii mei si cu copiii din fata blocului. A fost un SUCCES! De atunci, copiii nu ma mai strigau decat “Bogdan”. Actrita a reincadrat “handicapul” meu, dandu-mi altceva de care sa ma agat. Am capatat incredere in mine si mi-am invins TIMIDITATEA pentru TOTDEAUNA. Aveam deja TOT ce-mi trebuia, dar nu stiam…

“Magia” a functionat si peste ani. La plaja din Costinesti, deveneam brusc interesant dupa ce aprindeam tigarile fetelor incitate de “trucul cu ochelarii”. Cred ca si faptul ca eram la nudisti a ajutat…

Am aprins focul pentru gratare si atunci cand chibriturile s-au udat dupa ce barca s-a rasturnat cu noi,  tinerii  pescari, stimulati artistic de vodka, undeva, pe Dunarea Veche …

Magia functioneaza si la 52 de ani dupa operatia care m-a scapat de ochelari…

Magia nu are nevoie de ochelari ca sa functioneze.

Magia e in noi…

Tu esti magic, OMULE !

 

Omule: ACTIONEAZA ACUM !!! FA PRIMUL PAS !!!