Intuneric. Inchid ochii si devin Intuneric. Respir adanc un amestec ciudat de mirosuri: vopsea, aer statut, mobilier vechi, transpiratie, parfum, tutun, praf, piele, machiaj si parca bere. Da, careva a baut bere…Pipai cu degetele mainii drepte catifeaua roasa a cortinei. Simt cum degetul mijlociu aluneca in gaura facuta special. “Oculus Mundi”…Imi rasucesc palaria botita aidoma unui capitan de submarin, cu mainile prind faldurile cortinei si  apropii gaura spion de ochiul stang. Incep sa privesc “Lumea de Dincolo”. Panoramez ajustand permanent unghiul. Descopar oameni de tot soiul. Unii se agita, altii vorbesc, altii privesc grav spre cortina de  parca s-ar simti la randul lor priviti.

“Tremur toata..Nu mai pot..Am fost la WC de trei ori pa’n acu..!!! Baaai ce ma fac???  Am niste emotii… Nici nu mai stiu textu..! Ia vezi cine-i in sala? Dac-a venit Pita moor !!!”

“Pita localizat pe randu trei!” – Ii raspund colegei mele cuprinsa de o isterie galopanta-partial jucata, partial alimentata de soaptele complice ale celorlalte colege.

“ A venit Pitaaa !!!”

Replica asta avea sa ne bucure mai tarziu auzita printre  halbele de bere ciocnite undeva pe terasa unui restaurant Italian.

“Pita da o “proba de microfon” – adaug sarcastic.

“Ceee? E si Danieliuc?”

“Randu cinci” – raspund sadic..

Colegele ma puneau pe mine sa privesc in sala si ma copleseau cu ghionturi, intrebari si indicatii idioate dar niciuna nu indraznea sa se uite prin gaura secreta iar asta le alimenta constant angoasa.

Cam asa incepea primul nostru  spectacol de teatru la Studioul Casandra in anul de gratie 1993. Emotiile noastre urlau prin noi, la noi si ne spuneau cu disperare ca vor sa traiasca, sa fie bagate in seama. Eram una cu emotiile noastre. Ne situam undeva la granita taioasa dintre prezent si viitor. Atemporali, paralizati de ele, proiectam scenarii sumbre despre viitor. Grijile viitoare le purtam deja cu noi ca si cum ar fi fost bunurile noastre cele mai de pret. Nu renuntam la ele pentru ca ne faceau sa ne simtim CINEVA. Le acordam o unica si imensa importanta iar pentru un moment ne cream identitatea in functie de ele. Anxietatea noastra era conditionata de mintea noastra care cauta mereu sa intareasca tiparele grijilor pentru propria-i siguranta. Astfel ne schimbam fiziologia, starea si in cele din urma comportamentul. Trebuia facut ceva. Stiam ce. Tata.

Mirosul ala demential, care te imbratiseaza pe dinauntru si-ti cuprinde intreaga fiinta tarand-o prin praful amintirilor, scufundand-o apoi in baia incinsa a senzatiilor…Mirosul ala de “O clipa -stai!” Mirosul ala..

“Vezi sa nu te arzi!” -zice mama trantind forma din care se revarsa imens si monstrous cozonacul. Aranjez cei trei cozonaci geniali pe un fund de lemn si ma uit la ei mut. Nu fac altceva decat sa-i privesc. Ii respir. Ii integrez.  Seara dupa masa copioasa stau cu tata la un rost de vorba soptita dintr-un pahar de Cadarca primita de la un admirator.

“Bai tata,tu mai ai emotii cand intri pe scena?”

“Am. Normal. De ce?”

“Pai si cum faci sa scapi de ele?”

“Nu scap. Nu poti scapa de ele. Sunt ale tale. Le folosesti. Da’ grijile-s problema, nu emotiile..”

Am aflat trucul cu presul. Pt limitarea anxietatii si a grijilor, Tata inainte de spectacol inchidea ochii si respira profund. Aduna, odata cu respiratia, toate problemele, grijile, gandurile si nelinistea in dreptul stomacului dupa ce le cobora din cap si piept. Se forma o sfera neregulata, cenusie.

“Respir lung. Nelinistea mea de antracit ca o lava acida imi corodeaza cu invartirea-i stomacul. Ea traieste si se manifesta. Respir. O inconjor cu energie  si o opresc. Ii schimb sensul rotirii. Din cauza vitezei coaja cenusie crapa lasand miezul rosu aprins sa apara. O despart in doua. O directionez tot cu respiratia prin picioare. Respiratia impinge grijile ca doua pistoane,incet si total. Tremuratul mi se opeste ca prin farmec. Efectul medicamentelor luate se instaleaza instant. Ma concentrez la ce exista cu adevarat in esenta mea. Aici si acum! Fac din ACUM singura mea preocupare. Preocuparea vietii mele. E tot ce am. Momentul PREZENT ! Nu ma intereseaza nimic din ce se afla inafara mea. Eu nu sunt grijile mele! Nu-mi creez identitatea in functie de ele. Incetez sa mai fiu. Respir si imping. Simt cum ma golesc de MINE. Simt cum ajung la o completa uitare de sine. Nu mai sunt.Vorba lui Jung “ Daca privesti in afara visezi. Daca privesti  inauntru te trezesti..”

Imi imaginez ca stau pe un pres mare si pufos in care se scurge prin picioare, impinsa de respiratie, toata nelinistea mea. Ma sterg apasat pe talpi de orice urma de indoiala si neincredere. Din golul launtric incep sa ma strig cu ecouri. Dar nu ma strig pe mine. Il strig pe celalalt: RASPLUEEEEV! Idi siuda!

Raspluev vine. Intra. Il simt. Unde sunt eu? Cine sunt eu? Eu Sunt! Pasesc apoi pur si simplu in scena. Sa-nceapa dansul!  Sunt doar invitat la “Nunta lui Krecinsky!”