“Te vor compara cu mine, așa că va trebui să demonstrezi că poți face față!”
“Va trebui să dai dovadă de curaj!”
“Va trebui să te impui!”
“Va trebui să-ți meriti numele ăsta și să nu mă faci de rușine!”

…și multe alte fraze înălțătoare, stimulative, imperative, sculptate de vocea părintelui meu în granitul cenușiu al convingerilor lui referitoare la botezul meu în lumea filmului românesc, după mai multe probe date la Buftea. Aveam 17 ani, eram în clasa a XI-a, în anul de grație 1985…
Toate frazele astea aveau menirea să mă responsabilizeze, să mă încurajeze și să-mi dea puterea de care aveam nevoie pentru “a demonstra”!
Chestia asta cu demonstratul m-a condus toată viața până în zorii celor 50 de ani sărbătoriți fabulos la o cabană, în pădure, înconjurat de prieteni dragi, miros de brad, muzică adevărată, toate astea amestecate cu vin bun, de poveste.
În seara aia superbă de octombrie, ciuruită de stele, stăteam în fața focului imens și gustam clipa. Clipa mea. Grătarul sfârâia, doi bizoni năpârliți erau tolăniți pe picioarele mele ca niște covoare grele, care mai oftau din când în când câinește, visând poate oi, urși sau chemarea străbunilor. Vântul rece sulfa o șoaptă din lumi uitate printre brazii uriași, deși, care se mișcau lent, ca un Ray Charles multiplicat, cufundat în “If you go away-ul” său.
Jeturi de scântei care voiau să fie stele îmi împleteau gândurile și se înălțau rapid. Eu rămâneam jos, pe butucul meu de lemn, negândindu-mă la nimic. Doar simțind clipa. Prezentul fară de sfârșit.
Cu un zgomot surd, s-a înfăptuit “singularitatea”, dincolo de “event horizon-ul” meu. Era în fața mea, fantomatic, dureros, calm și implacabil. Nu era un răspuns sau o soluție luminată. Nu. Era acolo, în fața mea, lângă mine, în mine, dintotdeauna.
Era ceva ce se poate percepe cu sufletul, nu cu mintea, o vibrație, o rezonanță, o împăcare bruscă, o dumirire absolută față de tot. Rezumatul ar fi:
“Nu TREBUIE să demonstrez, dovedesc NIMĂNUI, NIMIC!
Voi începe SĂ FIU! Voi începe SĂ DEVIN!”

Revelația asta ciudată m-a trimis înapoi în timp, în pielea băiatului cu ochelari, timid și sensibil, care trebuia să împartă replici cu fata iubita în fața camerei de filmat, a echipei de filmare, de figuranți, mașiniști, tot soiul de oameni implicați, dar mai ales în fața curioșilor din afara cadrului- tinerii de pe ștrandul studențesc.
În fata tuturor, eu trebuia să fiu credibil și să-mi duc personajul acolo unde trebuia. Se pregătea cadrul. Aveam o pauză de 15 minute.
Știam textul, dar simțeam că mă sufoc de emoții.
Am zbughit-o într-o pădurice aflată în apropiere.

Acolo, mai exersam lovituri de picioare, tehnici de intercepție pe brațe, folosind crăcile copacilor. Acolo, eram eu cu mine, puternic, indestructibil. Încercam să mă mentalizez pentru filmare. Frazele tatălui meu îmi loveau ca niște talazuri imense ființa chinuită. Cuvinte de foc apăreau și dispăreau-filmic: Eșec… Dezamăgire …Greșeală… N-ai să poți… Nu ești în stare… Ratare… Penibil… De tot râsul…

Abia îmi stăpâneam plânsul. Loveam crengile copacilor din ce în ce mai tare, sperând ca durerea crescândă să-mi deturneze atenția. M-am oprit ca să nu-mi fac semne- pierdeam racordul.

Mă simt apucat de umăr și întors 180 grade.
O palmă de catifea mi-a atins obrazul cu putere. Am rămas perplex. Ochii imenși, de un albastru siderurgic mă țintuiau locului. Părul bălai flutura în vânt. Fața ovală se închidea cu o bărbie fermă sub arcada gaudiană a unor buze perfecte, senzuale.
“Ești prost? Te-am urmărit de câteva zile. Ți-e frică rău. Îți simt frica. Ai emoții mari.Tocmai tu, care faci flotări într-un deget? Cum poți face flotările astea pe beton?”
După o clipă de zăpăceală cât un ev, am bâguit ceva care aducea cu mobilizare, concentrare, voință…
“Aha! Și de ce nu poți face asta și la filmare ca să n-ai emoții?”
“E altceva, se uită toți, trebuie să-mi iasă bine și să nu dezamăgesc, trebuie să demonstrez că…”
Jap! Încă o palmă catifelată mi-a ștamplilat zăpăceala pe față.
O priveam tâmp. Începe să-și desfacă nasturii de la cămașa kaki. Nu încet, nu provocator, ci cu o viteză normală. Își trage apoi cămașa în laturi cu ambele mâini. Doi sâni geniali mi s-au revelat cuprinși de o aură mistică. Doi sâni metafizici mi-au absorbit ființa goală.
Femeia, căci era o femeie în jur de 30 de ani, mi-a apucat mâna stângă și, încet, mi-a dus-o la sânii ei.
“Atinge-i, simte-i!”
Cu o stângăcie automată la scara -10, am început să simt pielea fină, consistentă, fermă.
“Vorbește-mi acum, nu te opri, despre fricile tale. Concentrează-te pe frică! Nu poți? De ce? Îți place ce vezi, ce faci, ce simți? Mai mult decât să te concentrezi pe frică?”
Am gângurit un “da…” din fundul gâtului. Îmi simțeam palmele de foc, eu luasem foc, lumea ardea toată, iar mie nu-mi păsa decât de cei doi sâni.
“Imaginează-ți de fiecare dată când ți-e frică sau ai emoții momentul ăsta. Retrăiește-l ca și cum s-ar întâmpla atunci! Imaginează-ți o sperietoare de ciori. Din paie, cu o cămașă zdrențuită și pălăria care stă pe umflatura ce ține loc de cap, cu o față schițată cu vopsea.
E sperietoarea ta.
E o parte din tine pe care tu ai ales s-o ții în afara ta.
Transfera-i sperietorii toată frica ta, ezitarea, îndoiala și neîncrederea ta în tine. Sperietoarea le va purta bucuroasă, doar e sperietoarea ta.
Întreab-o: Tu, dacă ești frica mea, eu cine sunt fără tine?
Vei afla că ai nevoie de frică, de îndoială, de ezitare, de neîncredere, etc. Ești om și toate astea îți transmit ceva valoros.
Tu trebuie să descoperi ce.
Pentru fiecare e diferit, nu există răspunsuri bune sau rele. Poți învăța de la ele daca le asculți. Ele îți pot oferi daruri, dacă le înțelegi. Nu te vor mai împovăra daca le integrezi!”
Brusc, cu două mâini și-a închis cămașa și a început să se închidă la nasturi, cu aceeași viteză cu care i-a deschis.

“Ești tânăr. Ești puternic. Poți face față oricăror provocări. Dacă ți-e frică, devino frică! Comprim-o în tine și fă-o un glob mic. Învăluie-o și apas-o cu momente plăcute în care ai experimentat trăiri, emoții și senzații intense… Ca asta. Fă-o din ce în ce mai mică. Absoarbe-o! Integreaz-o! Poți!
Cu mâna ei catifelată mi-a mângâiat obrazul și a plecat.
Simplu, ca un curent între două uși, ca viața.
Aveam să aplic în felul meu exercițiul cu Sperietoarea.
Am învățat să-mi controlez frica, s-o redirijez, s-o transfer Sperietorii mele. Sperietoarea ne vă însoți mereu, dar important e s-o ținem în afara noastră. Putem face asta. Daca nu, atunci ne vom hrăni fricile, care vor deveni mai puternice, vor căpăta conștiință de sine și vor dori să se manifeste, să iasă afară, să se strige și, astfel, ele ne vor controla pe noi. Noi vom fi propria noastră Sperietoare.

“Sperietoarea” s-a concretizat într-o metodă originală și eficientă în cadrul Versatil Vision, aplicată în Public Speaking, în relații de muncă, de viață, în provocări, etc.
……am aruncat un buștean în jarul fierbinte.

Mi-am privit palma și m-am întrebat oare câtă vreme am simțit sânii ăia metafizici în palme.
Mi-am băgat surâsul în paharul de vin roșu și l-am înghițit.
Aveam 50 de ani și chiar nu mai trebuia să demonstrez nimănui nimic. Nici măcar mie însumi!
O lovitură prietenească pe spate m-a făcut să tresar, vărsând puțin vin.
“Ce, bă, te-ai speriat? Hai la masă!”

 

Notă: Fotografii din arhiva personală, anul de grație 1985, Ștrandul Studențesc