Ca sa ajungi mai repede la Crisan, trebuie sa iei din portul Tulcea “Sageata”. O ambarcatiune sovietica ce se ridica pe niste aripi cand prinde viteza, reducand astfel frecarea cu apa. In aproximativ 40 de minute de plutire in care privesti bratul Sulina prin hublouri minuscule, murdare si zgariate de vremuri, ajungi in Crisan. Acolo, niste prieteni au o casa cu ponton si ne-au invitat sa ne petrecem un weekend prelungit, la inceput de toamna, acum vreo cativa ani.
Ajunsi in frumosul oras Tulcea, fata din aplicatie, cu voce calda si enervanta de sotie cicalitoare, ne conduce in port unde mi s-a spus ca pot lasa fara probleme masina. Caut… Loc de parcare cu plata. Caut… Ma invart de trei ori… De patru ori… Nimic. Incep sa ma agit. Timpul trece. Trebuie sa ne ocupam locuri in vaporasul mic din timp, la o ora anume, ce se apropie implacabil, parca mult mai repede… Nimic. Gasesc o parcare cu plata la automate. Monede de 50 de bani. De unde atatea monede pentru patru zile? Privesc automatul. Automatul ma “priveste inapoi cu manie”. E chior, murdar, chel, cu gura cascata incremenita-ntr-un rictus comic. Rigor mortis. Lacasul pentru monede e o gaura zdrentuita si ruginita. Desi am ceas electronic, secundarul imi bate tamplele pulsande, cu ciocane forjate de elfi. E insuportabil de cald. Transpir in valuri. Ma simt translucid, incercand sa-mi pastrez luciditatea. Dupa ce numar inca vreo cinci automate stricate, Kafka mi le arata zambind si pe celelalte, evident tot stricate. O campie plina de automate stricate. Orasul e stricat ! Sistemul e stricat! Eu sunt stricat ! Totul e stricat!
Esapament. Aerul fierbinte imi opareste fiinta cuibarita in corpul care incepe sa nu ma mai asculte. Tremur. Nu stiu de ce mainile fac miscari straine mie. Sunt o papusa voodoo. Cineva nevazut ma roade acid pe dinauntru. Alien ma bate in stern pe dinauntru. Vrea sa iasa… Xenopatia ma invaluie. Simt un gust metalic. Picioarele mi se scufunda in asfaltul topit, plin de gauri mici in forma de semicerc.
Tocuri. Femei cu tocuri ma calca marunt si ma apasa in asfalt. Sunt un fachir ratat impuns de mii de tocuri. Imi creste pulsul. Simt ca fac infarct. Gandul asta ma nelinisteste si mai mult. Imi proiectez imagini de cosmar cu mine, care cad cu incetinitorul intre automatele stricate si mor ca un prost cu fata in colbul din Tulcea. “Moartea unui artist”… Unui “Nimeni”. Ma cheama “Nimeni”.
Mai sunt 15 minute pana pleaca “Sageata” si eu nu am parcat. Ulise indoaie arcul din corn si sloboade sageata prin gaurile celor 12 securi. Sageata ma nimereste in inima.. Vuietul sangelui. Ciocanele elfilor imi sfarama tamplele. Polifem arunca stanca in capul meu. Ma las pe vine. Astept clipa. Nu-mi vine sa cred ca totul escaladeaza intr-un absurd penibil si trist. Tic-Tac, 10 minute.
Crescendo-ul anxietatii atinge punctul de curbura maxim dupa care trebuie sa se petreaca ceva. Asa e in filme, carti, opera, povesti, bancuri. Astept ca un banc prost, cioaca, finalul. Finalul meu ca om. Nu sunt impacat. Urlu in mine a revolta. Astept.
“Stop !”
Cristina, sotia mea desteapta si sadica, ma ridica de tricou, ma priveste in ochi hipnotic si spune:
“Gata. Te-am lasat sa vad cum te descurci. Esti varza. Ce ai patit? Te duci la bancomat, scoti bani, chemi un taxi sa ne duca intr-o parcare – te tii dupa el. Lasam masina acolo si luam bagajele in taxi care ne va aduce inapoi in port. Platesti cursa si gata. Avem timp. Misca-te!”
Inchid ochii. Respir. Respir. Aud. Simt. Masinile. Cureaua de la alternatorul Daciei, care scartaie ca un strigat de pescarus infometat. Pasari ciripind. ”Marianaaa!” Transpiratia care-mi curge siroi pe spate ca Dunarea. Simt gust de mal de Dunare. Miroase a peste si esapament. Tocuri de zece, in cadenta rara. Kafka razand. “Procesul” a durat o clipa. “O clipa cat o eternitate”. Ma vad in “Sageata”. Dunarea. Braila-orasul meu natal. Kiraaa! Hipodromul. Sarmalele in foi de vita ale lui Maia. Cozonacul si dulceata de gutui. Rosiile extraterestre ale lui Tatelu. Mirosul apei. Ceasul. Zbor peste apele amintirilor si aterizez intr-o cada cu ciorba de peste. Un “Somn” in frac ma serveste mustacind cu vin “alb, sec, mult, rece si gratis”. Doi “Carasi” imi fac vant cu o “Meduza”. Foc. Gratar. Povesti. Pace. Respir. Deschid ochii. M-am renascut. Eu sunt. Aici. Acum.
Execut in transa, mecanic, toti pasii expusi de Cristina in mai putin de doua minute. Parchez la gara – gratis. Mut bagajele in taxi. Port. ”Sageata”. Ne asezam. Pornim. Ajungem intr-o clipa de 40 de minute. In portul Crisan, canta fanfara. Alamuri. Chiote. Televiziune. Trecem pontonul prin dreptul fanfarei. Ne saluta primarul. Pentru o clipa suprasaturata de dragoste de sine, presarata cu mult Ego si fuduleala, cred ca spectacolul e pentru mine. Au aflat ca vin si…
Pleosc!
O palma data cu multa dragoste ferma suna sec peste ceafa mea transpirata, “readucandu-ma” pe ponton.
“Misca-te odata! Te-a furat peisajul?” – Cristina care vrea grabita sa paseasca pe terra ferma.
Nu apuc sa cobor de pe ponton ca ma simt prins vioi de brat. Imi reprim tehnica de autoaparare care l-ar fi lasat pe bietul barbat fara juma de falca la locul ei, ma intorc fortat – amabil si aflu ca tipu a copilarit cu mine la Piatra Neamt, ca lucreaza la o televiziune, ca filmeaza pentru “Festivalul Ciorbei de Peste“ sustinut anual la Crisan, culmea, exact in perioada asta si ca vrea sa ma bage in juriu… Acum. Accept inertial si ma trezesc la o masa cu oameni in costume care-mi zambesc sagalnic pentru ca oricum nu stiu cine sunt. In fata, multe tarabe cu instrumente de gatit, mirosuri divine, gratare si oale gigant. Dansurile si cantecele rusesti performate de trupe locale pe scena din spatele meu ma rup in mii de bucati, ma amesteca cu lacrimi si pasiune, ma mistuie cu iubire si dragoste de viata. Viata simpla. Nu pricep un cuvant. Inteleg totul. Simt. Cantecele rusesti nu se asculta, se traiesc. Femeia se bea cu sampanie si nu invers. Nu stiu de ce am zis asta, da’ mi-a venit brusc. E blogul meu doar…
Degustari. In cele peste o mie de vieti traite, nu am gustat ceva mai sublim. Fript, sarat, uscat, zemos, rasol, ciorba sau tocat – pestele ala in toate manifestarile, intruparile si interpretarile posibile mi s-a lipit adanc intr-un colt de fiinta.
Atunci, am uitat cele o mie de vieti traite. Sper sa mi-o amintesc doar pe asta.
Am jurisat, am gustat, am trait, am dansat, am facut poze. Am votat pentru Jurilovca. Jurilovca a castigat. M-am pozat langa o fata superba ascunsa-ntr-un costum popular superb.
Seara, pe ponton, la un vin alb, sec, rece si scump, am topit toata anxietatea, frustrarea si slabiciunea traite in parcarea din Tulcea. Le-am inecat in Dunare. In Dunarea mea unde m-oi intoarce candva, imbracat in cenusa, strecurat intr-o sticla de vodka sau scotch, purtata pe apele karmice ca un mesaj pentru Nimeni…
Nu e chiar soios gandul asta, da’ asa am simtit atunci. E doar sincer.
Sau nu…
Sunt eu…
Sau nu mai sunt…
Tot eu sunt si aici. In carne si oase, in simtire si actiune, EU cu VOI…
